Coș de cumpărături
0
0,00 RON
Privatizarea Hidroelectrica – drumul scurt de la stat la feudalism
19.01.2026
Dr. Gioni POPA-ROMAN
Există momente rare în istoria unei națiuni în care o decizie prezentată public drept tehnică, managerială sau "inevitabil economică" se dovedește, în realitate, un act de ruptură cu efecte politice, sociale și civilizaționale profunde. Sunt acele momente în care limbajul contabil maschează o mutație de putere. Privatizarea Hidroelectrica este un astfel de moment. Nu pentru că ar fi vorba despre "încă o companie de stat", ci pentru că Hidroelectrica nu este o companie în sens clasic, ci un pilon structural al statului român contemporan.
Hidroelectrica nu este doar un producător de energie. Ea funcționează ca un stabilizator sistemic. Produce ordine într-o piață volatilă. Produce predictibilitate într-un sector dominat de șocuri externe. Produce control strategic asupra unui bun fără de care statul modern nu poate funcționa: electricitatea. Fără electricitate, instituțiile se opresc, economia se blochează, viața socială intră în colaps. Orice discurs care reduce Hidroelectrica la o "entitate economică ce trebuie eficientizată" ignoră deliberat această realitate sau o falsifică prin omisiune.
Energia nu este o marfă neutră. Nu este echivalentă cu textilele, bunurile de consum sau serviciile comerciale. Energia este infrastructură de putere. Cine controlează energia controlează ritmul societății, costul vieții, capacitatea de producție, chiar și gradul de libertate reală al populației. De aceea, în toate statele care au înțeles lecțiile secolului XX, energia a fost tratată ca sector strategic, indiferent de forma juridică a operatorilor.
Privatizarea Hidroelectrica nu înseamnă doar schimbarea acționariatului sau listarea la bursă. Înseamnă transferul deciziei de la interesul public la interesul privat. Iar interesul privat nu are, prin definiție, nicio obligație față de binele comun, coeziunea socială sau stabilitatea pe termen lung. Singura sa obligație este maximizarea profitului pentru acționari. Din acest punct începe lanțul logic al degradării instituționale.
În momentul în care statul pierde controlul asupra producției energetice strategice, pierde implicit controlul asupra prețurilor reale. Facturile nu mai sunt un instrument de politică publică, ci devin mecanisme de presiune economică. Populația nu mai este protejată prin decizie politică, ci expusă integral la logica pieței. Industria nu mai este sprijinită pentru competitivitate, ci taxată până la pierderea capacității de producție. Energia încetează să mai fie un factor de dezvoltare și se transformă într-o armă economică.
Când energia devine armă, statul încetează să mai fie stat în sens plenar. Devine un intermediar slab între cetățean și corporație. Își pierde capacitatea de a regla, de a amortiza șocuri, de a proteja segmente vulnerabile. De aici până la feudalismul modern nu mai este nevoie de un salt ideologic, ci doar de timp.
Feudalismul contemporan nu mai arată ca în manualele de istorie. Nu are castele, ziduri sau iobagi legați de glie. Are contracte standardizate, clauze opace, facturi impredictibile și penalități automate. Are regi energetici, baroni ai infrastructurii și populații dependente de servicii esențiale pe care nu le pot substitui. Drepturile nu mai sunt garantate prin statut de cetățean, ci negociate prin capacitate de plată. Accesul la energie nu mai este o condiție a demnității, ci un privilegiu condiționat lunar.
Într-un asemenea sistem, cetățeanul încetează să mai fie subiect de drept în sens real și devine consumator captiv. Iar consumatorul captiv nu este un actor politic autentic. El nu votează liber, ci sub constrângere economică. Nu mai cere, ci se adaptează. Nu mai protestează, ci renunță. Așa se erodează democrația modernă: nu prin lovituri spectaculoase, ci prin uzură lentă, prin oboseală socială și dependență structurală.
Federalizarea, despre care se vorbește adesea ca despre un proiect politic explicit, nu vine neapărat prin modificări constituționale sau referendumuri. Vine prin slăbirea deliberată a centrului. Când statul nu mai controlează energia, apa, transporturile și infrastructura critică, el nu mai este centru de decizie, ci doar un administrator formal. Regiunile bogate se separă funcțional, cele sărace se afundă în dependență, iar solidaritatea națională se dizolvă fără declarații oficiale.
În acest context, privatizarea Hidroelectrica nu este o simplă opțiune economică sau o "aliniere la piața liberă". Este o ruptură de paradigmă. Este alegerea între stat și piață ca autoritate supremă. Între cetățean și client. Între drept garantat și favor condiționat. Între suveranitate și delegare definitivă.
Un stat care își vinde coloana vertebrală energetică nu se reformează. Se predă. Iar predarea nu produce eficiență pe termen lung, ci dependență. Nu produce modernizare, ci regres ambalat în limbaj tehnocratic. Nu produce prosperitate generală, ci polarizare accelerată.
În mai puțin de un an de la o asemenea decizie, efectele ar deveni vizibile: creșteri necontrolate de prețuri, sărăcire accelerată, tensiuni sociale, conflicte regionale, pierderea oricărei politici energetice autonome. Din acel moment, mecanismul se autosusține și devine aproape imposibil de reversat.
Nu, Hidroelectrica nu este "doar o companie". Este una dintre ultimele linii de apărare ale statului român într-o lume în care suveranitatea nu se mai pierde prin invazii militare, ci prin contracte, clauze și decizii prezentate ca fiind "inevitabile".
Cine nu înțelege acest lucru fie nu știe ce administrează, fie știe foarte bine și acceptă consecințele. În ambele cazuri, prețul nu va fi plătit de decident, ci de societate, pe termen lung, în liniște și fără drept de apel.
Iată și varianta juridico-constituțională a aceluiasi eseu de mai sus!
Privatizarea Hidroelectrica din perspectivă juridico-constituțională: limitele înstrăinării suveranității funcționale
Analiza juridică a unei eventuale privatizări a Hidroelectrica nu poate fi redusă la dreptul societar, la argumente de eficiență economică sau la logica pieței libere. O asemenea decizie trebuie evaluată în primul rând prin prisma dreptului constituțional, a obligațiilor pozitive ale statului și a conceptului de suveranitate funcțională, consacrat implicit în ordinea constituțională română.
1. Hidroelectrica și obligațiile constituționale ale statului
Constituția României nu consacră în mod expres noțiunea de "companie strategică", însă instituie o serie de obligații care, coroborate, conturează un nucleu dur de responsabilități statale ce nu pot fi externalizate fără afectarea ordinii constituționale.
Art. 135 alin. (2) lit. a), b) și d) din Constituție obligă statul:
să asigure libertatea comerțului, dar în condiții de protecție a interesului național;
să protejeze interesele naționale în activitatea economică;
să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național.
Hidroelectrica nu este un simplu operator economic, ci principalul instrument prin care statul român își exercită aceste obligații în domeniul energiei electrice. Privatizarea integrală sau pierderea controlului decizional asupra acestei entități ar echivala cu delegarea definitivă a unei obligații constituționale, fapt juridic incompatibil cu rolul statului ca garant al interesului general.
2. Energia electrică ca serviciu de interes public esențial
Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște existența unor servicii de interes economic general (SIEG), pentru care statul are dreptul și obligația de a menține controlul, inclusiv prin derogări de la regulile concurenței.
Energia electrică, prin caracterul său indispensabil pentru:
exercitarea drepturilor fundamentale,
funcționarea autorităților publice,
securitatea națională,
coeziunea socială,
intră în categoria serviciilor esențiale, pentru care statul nu poate abdica de la funcția de reglementare, control și intervenție efectivă.
Pierderea controlului asupra principalului producător de energie regenerabilă și stabilizator de sistem nu reprezintă o simplă reorganizare economică, ci o slăbire structurală a capacității statului de a-și îndeplini funcțiile constituționale.
3. Dreptul de proprietate publică și limitele înstrăinării
Art. 136 din Constituție consacră regimul proprietății publice și stabilește că bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sunt inalienabile. Chiar și atunci când infrastructura sau activele sunt deținute prin intermediul unor entități comerciale, funcția lor publică rămâne determinantă.
Hidroelectrica administrează:
infrastructură energetică critică,
resurse hidroenergetice,
capacități de producție esențiale pentru securitatea energetică.
Privatizarea care conduce la pierderea controlului efectiv al statului ridică o problemă serioasă de ocolire a regimului constituțional al proprietății publice, prin intermediul dreptului societar, ceea ce poate fi calificat drept fraudă constituțională indirectă.
4. Afectarea principiului statului social
Constituția României definește statul ca stat social. Acest concept nu este unul retoric, ci presupune obligația statului de a asigura un nivel minim de protecție împotriva riscurilor sistemice, inclusiv cele generate de accesul la resurse vitale.
Controlul asupra prețului energiei electrice este un instrument esențial al politicilor sociale. Odată transferată decizia către un operator privat, statul își pierde capacitatea reală de a proteja:
consumatorii vulnerabili,
industria națională,
echilibrul social.
În acest sens, privatizarea Hidroelectrica ar putea genera o contradicție structurală între obligația constituțională de stat social și realitatea economică a pieței energetice liberalizate.
5. Suveranitatea funcțională și imposibilitatea delegării definitive
Suveranitatea modernă nu se mai exprimă exclusiv prin control militar sau legislativ, ci prin controlul infrastructurilor critice. Energia este una dintre aceste infrastructuri.
Delegarea definitivă a controlului energetic către entități private, în special cu capital transnațional, echivalează cu o cedare de suveranitate funcțională, fără bază constituțională explicită și fără mandat democratic direct.
Or, potrivit principiilor constituționale, suveranitatea aparține poporului și se exercită prin autoritățile statului, nu prin piețe și mecanisme speculative.
6. Concluzie juridico-constituțională
Privatizarea Hidroelectrica nu poate fi analizată exclusiv ca act de politică economică. Ea este un act cu relevanță constituțională majoră, care afectează:
obligațiile pozitive ale statului,
regimul proprietății publice,
caracterul de stat social,
suveranitatea funcțională.
În lipsa unei revizuiri constituționale explicite și a unui mandat democratic clar, o asemenea decizie riscă să depășească limitele competenței autorităților executive și să producă o eroziune ireversibilă a statului de drept.
Din perspectivă juridică, problema nu este dacă privatizarea este "profitabilă", ci dacă este permisă în ordinea constituțională existentă. Iar răspunsul, analizat riguros, este cel puțin profund problematic.