Coș de cumpărături
0
0,00 RON
Gherțoiala duminicală permanentă de la Livezile (Bistrița-Năsăud), ca simbol cultural și semnal al decadenței sociale a ruralului românesc contemporan
02.11.2025
Există locuri în România care par blocate într-un experiment sociologic perpetuu: acela al haosului organizat. Livezile, județul Bistrița-Năsăud, este unul dintre aceste locuri unde timpul moare încet, duminică de duminică, în miros de grătar, claxoane și fum de mici, printre prelate colorate și răcnete de difuzoare ieftine. Aici nu există doar un târg. Există o religie a gherțoiului, o liturghie a neo-ruralismului românesc în formă brută, în care nimeni nu mai vinde nimic autentic, dar toți se prefac că trăiesc o tradiție.
Pe hârtie, e un târg auto care flanchează drumul național pe ambele părți. În realitate, e o colecție ambulantă de nimicuri. O catedrală a kitsch-ului balcanic, o adunare de resturi ale globalizării: haine din Asia cu etichete tăiate, scule de duzină care crapă la prima utilizare, oale din aluminiu in care gătești alimente și ... Alzheimer, parfumuri care miros a motorină parfumată și brizbrizuri din plastic galben. O lume întreagă a contrafacerii și imposturii își dă întâlnire acolo, la marginea unui drum național sufocat.
Cei 8 km, adică drumul Bistrița–Livezile, devin, duminică de duminică, șoseaua penitenței rutiere. Opt kilometri de așteptare, de claxoane și nervi, pentru ca o mână de pseudo-comercianți să-și întindă tarabele direct în inima traficului, iar alte mii de cetățeni, seduși de reflexul "hai la târg", să-și omoare duminica printre fumul de mici și talciocul inutilităților.
Te duci la Livezile, zici că te duci la Mecca consumului rural. În realitate, mergi într-un muzeu viu al prostului gust, o expoziție permanentă a nimicului ridicat la rang de sărbătoare populară. Acolo, România profundă își trăiește extazul: între un mic, o halbă și o mașină second-hand "adusă din Germania, dar reparată, că era lovită doar puțin în spate".
Autostrada spre absurd
Cine a prins vreodată blocajul de la Livezile știe că e o experiență metafizică. Opt kilometri care, în orice țară normală, s-ar parcurge în 8-9 minute, devin aproape o oră de meditație asupra condiției românului captiv. Stai în mașină, bară la bară, privind la șoseaua transformată în parcare de ocazie. Fiecare participant la târg parchează unde apucă, iar autoritățile... nu apucă.
Poliția rutieră? Absentă. Poliția locală? În concediu spiritual. Primăria? Probabil în pauză de grătar. Consiliul Județean, patronul instituțional al târgului? În plin exercițiu al neputinței organizate. Aprobă prin tăcere, tolerează prin indiferență și se laudă cu "tradițiile" care transformă drumurile județului în parcări de ocazie. În loc să gestioneze fluxul rutier, Consiliul se laudă cu "evenimentul socio-economic" al județului, uitând că economia nu se face în ambuteiaj, ci prin ordine, infrastructură și respect pentru cetățean. Nimeni, absolut nimeni nu pare deranjat de faptul că un drum național este sufocat duminică de duminică de o manifestare comercială care n-are niciun sens economic, cultural sau social.
Târgul inutilului util
Te întrebi: de ce există acest târg? Ce se vinde acolo, în afară de iluzii și mici arși? Câte vieți se schimbă după o vizită la Livezile? Răspunsul e simplu: niciuna.
E o repetiție colectivă a consumului fără sens. Se cumpără tot și nimic: o cheie franceză ruginită, un covor cu cai, o pereche de blugi care se destramă la prima spălare, un telefon "original" la 100 de lei, un set de șurubelnițe care ruginesc în portbagaj. Nimeni nu vine pentru utilitate, ci pentru spectacolul social al gherțoielii.
Târgul de la Livezile e locul unde se confundă nevoia cu impulsul. Oamenii nu cumpără pentru că le trebuie ceva, ci pentru că se plictisesc acasă. E o duminică românească tipică: fără sens, dar plină de zgomot.
Catedrala micilor arși și a halbelor de plastic
Adevăratul centru spiritual al târgului nu e la tarabe, ci la grătarele improvizate. Mirosul de mici arși și de muștar oxidat plutește peste mulțime ca o tămâie postmodernă. Acolo, între aburii grătarului și halbele de plastic, se desfășoară liturghia de duminică a poporului: sfânta friptură, sfintele semințe, sfântul urlet de manea în difuzor.
Fiecare colț al târgului e o formă de rugăciune către zeul nevoii de a fi văzut. "Uite, și noi am ieșit, nu stăm acasă ca fraierii!" – e refrenul nerostit al fiecărei duminici. În jur, copii care plâng, femei care împing sacoșe, bărbați care se ceartă pentru o parcare. Toată sociologia disperării cotidiene condensată într-un kilometru pătrat de pseudo-sărbătoare.
Unde sunt autoritățile? La masă!
Nu vezi niciun control, niciun echipaj, niciun semn că statul ar exista. Nu vezi Primăria, nu vezi Poliția Rutieră, nu vezi Garda de Mediu, deși acolo se ard tone de carne, cauciucuri, cartoane și uleiuri. Totul e un vid instituțional perfect, o lume în care nimeni nu răspunde de nimic.
Dacă s-ar face o filmare panoramică cu drona, ai vedea imaginea completă a unei Românii care și-a pierdut simțul măsurii. Acolo, în acea duminică eternă, se concentrează toate defectele unei națiuni care confundă libertatea cu haosul și tradiția cu improvizația.
De la Bistrița la Livezile – drumul pierdut
Să faci 8 kilometri în 40-60 de minute e deja un record mondial al prostiei organizate. Nu e o întâmplare, ci un sistem. Nimeni nu a considerat vreodată că trebuie reglementat acel târg, că trebuie mutat, civilizat, reconfigurat. Pentru că nimeni nu vrea să deranjeze votanții.
Politicienii locali știu: la Livezile se vând nu doar mici și haine second, ci și iluzia de importanță a primarului, care "organizează ceva pentru oameni". Doar că acel "ceva" e un ambuteiaj colectiv, o probă de nervi și o insultă la adresa civilizației.
Târgul ca metaforă națională
Livezile nu e doar o comună. E un simbol al României care stă în trafic și dă vina pe ceilalți. E țara unde timpul nu are valoare, unde duminica e pierdută în numele distracției fără rost. E țara în care "merge și-așa" e lege nescrisă și unde orice tentativă de ordine e considerată atentat la libertate.
Gherțoiala duminicală de la Livezile e imaginea fidelă a unui popor care a transformat haosul în obicei. Un popor care nu-și mai cere dreptul la drum liber, dar se revoltă dacă i se interzice să parcheze pe axul drumului.
Tradiția prostiei colective
Cei care apără târgul îți vor spune: "E tradiție, dom'le!" Tradiție? Poate doar tradiția mizeriei organizate. Nimic din acel târg nu e tradițional: nici produsele, nici comportamentul, nici atmosfera. E doar o piață a surogatelor, un decor pentru un film prost, jucat de un popor obosit.
Tradiția adevărată înseamnă meșteșug, autenticitate, comunitate. Acolo, la Livezile, nu există nimic din toate acestea. Doar o reproducere mecanică a zgomotului, o nostalgie falsă pentru o lume care n-a existat niciodată.
Cultura micilor și a bădărăniei
Românul are nevoie de un loc unde să-și verse frustrările. Târgul e perfect: poți urla, poți claxona, poți scuipa semințe, poți să-ți manifești libertatea de a fi neam prost fără consecințe. În lipsa unui stadion, târgul e noul coliseu rural.
Se vorbește tare, se râde fals, se consumă agresiv. Fiecare duminică e o repetiție pentru apocalipsa civică, în care totul e permis, pentru că "e târg, dom'le".
Economia gri a prostului gust
Cei care vând la Livezile fac parte din aceeași rețea a comerțului fără facturi, fără chitanțe, fără controale. Produsele provin din surse obscure – containere asiatice, resturi de stocuri, retururi din Occident, nimic garantat, nimic verificat.
E o economie paralelă, care respiră sub nasul autorităților, hrănită de nepăsare și complicitate.
Și, ironic, tot acolo vin și unii dintre cei care urlă împotriva "statului corupt", dar își iau sculele "fără acte, că e mai ieftin".
Sociologia ambuteiajului
Stând aproape o oră (10:00 - 10:55 a.m.) blocat în traficul rutier între Bistrița și Livezile, în duminica de 2 noiembrie 2025, am realizat că acel drum e mai mult decât un blocaj fizic: e un blocaj mental. Fiecare șofer claxonează, dar nimeni nu gândește că el însuși face parte din problemă.
Românul nu se revoltă împotriva cauzei, ci împotriva efectului. În loc să ceară ordine, se mulțumește să bombăne și să posteze o poză pe Facebook: "Iar e haos la târg". A doua duminică, merge iar.
Primăria și poliția – parteneri în indiferență
Adevărata problemă nu e târgul în sine, ci toleranța instituțională care-l hrănește.
Fiecare autoritate locală care tace e complice.
Primarul știe, dar tace. Poliția știe, dar nu vine. Prefectul știe, dar nu se bagă. Și așa, din nepăsări mici se construiește o mare bătaie de joc.
Eu, unul, intenționez să mă adresez prin petiții oficiale Poliției Rutiere Bistrița-Năsăud, Consiliului Județean și Prefecturii județului Bistrița-Năsăud. Și îi voi întreba, simplu și direct: dacă mai sunt, în fapt, exponenți ai unui stat social, preocupați de ordine, siguranță și respect față de cetățean — sau dacă au devenit instrumentele unui stat prădător, care își lasă drumurile blocate, oamenii umiliți și timpul public batjocorit, sub pretextul unei tradiții inventate?
Și mai am o nelămurire legitimă: dacă pe site-ul Consiliului Județean Bistrița-Năsăud târgul de la Livezile figurează oficial drept "târg auto duminical", atunci cum se explică faptul că acolo se vând, nestingherit, alimente, haine, unelte, jucării, animale și tot felul de mărfuri improvizate, transformând ceea ce ar trebui să fie o piață auto într-un talcioc generalizat, fără reguli, fără controale și fără logică?
Cultura timpului pierdut
Livezile e locul unde timpul se măsoară în minute pierdute, nu în fapte făcute. Nimeni nu contabilizează orele de viață risipite în trafic. Dacă ai pierdut o oră acolo, e "normal". România a reușit performanța de a transforma ineficiența în ritual.
Soluția care nu interesează pe nimeni
S-ar putea rezolva simplu:
– Delocarea si mutarea târgului într-un spațiu special amenajat, în afara drumului național;
– Introducerea unei taxe modice de parcare;
– Control real al poliției;
– Amenajarea unui drum de deviere în zilele de târg.
Dar cine să o facă? Când e mai ușor să pui batista pe țambal și să spui: "Lasă, că trece".
Simbolul unei Românii înțepenite
Livezile nu este doar o localitate cu un târg, ci un simptom al unei țări blocate în propriile reflexe. Un microcosmos al României care merge bară la bară pe toate fronturile: în trafic, în justiție, în educație, în sănătate, în gândire.
O Românie care nu înaintează, ci claxonează. Care nu construiește, ci improvizează. O țară unde progresul stă la coadă, cu motorul pornit, și așteaptă ca altcineva să-i elibereze drumul.
Duminica de la Livezile nu e doar o întâmplare locală, ci o alegorie a României moderne, gălăgioasă, dezorganizată, agresivă, dar convinsă că se distrează. Un carnaval al neputinței, în care fiecare își revendică dreptul la haos ca pe o formă de libertate.
Epilog: România în oglinda micilor
Când ajungi de la Bistrita la Livezile, și treci mai departe, după o oră de trafic, cu nervii întinși și hainele mirosind a fum, realizezi că târgul nu e vinovat. El este doar reflexul fidel al unei societăți care a renunțat la demnitate în schimbul unei halbe de plastic și al unui mic ars.
Gherțoiala duminicală de la Livezile devine astfel o metaforă națională: un popor blocat într-o buclă de zgomot, improvizație și autosuficiență.
