BIGOTISMUL GEOPOLITIC AMERICAN ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE - Eseu juridic de drept internațional și geopolitică, cu referințe directe la intervențiile recente din Iran (iunie 2025) și Venezuela (3 ianuarie 2026)

ÎNAPOI LA PRIMA PAGINĂ!

Dr. Gioni Popa-Roman

(Acest text face parte din seria de eseuri academice publicate pe www.free-ebooks.fr, dedicate analizei conștiinței moderne și a transformărilor sociale)

"Bigotism geopolitic" este un termen util tocmai fiindcă deranjează: el descrie o formă de moralism agresiv, în care un actor internațional pretinde că apără reguli universale, dar le aplică selectiv, în funcție de cine este judecat și cine judecă. În relațiile internaționale, acest bigotism nu se manifestă ca simplă ipocrizie de discurs, ci ca mecanism practic de putere: clasificarea diferită a acelorași fapte, calibrată după interes, aliat, adversar și moment. Statele Unite sunt actorul paradigmatic pentru această analiză, nu fiindcă ar fi singurul stat care folosește dublul standard, ci fiindcă își asumă explicit rolul de garant al unei "ordini internaționale bazate pe reguli" și, simultan, își rezervă dreptul de excepție de la regulile pe care le invocă.

Eseul de față pornește de la două evenimente recente, brutal de concrete, care comprimă în timp scurt tot ce înseamnă contradicția dintre dreptul internațional pozitiv și geopolitica hegemonică:

1. Loviturile americane asupra unor facilități nucleare iraniene în iunie 2025, în contextul războiului Iran–Israel, prezentate de administrația Trump ca succes major și însoțite de discursuri despre "regime change". 

2. Operațiunea militară americană din Venezuela (3 ianuarie 2026), cu lovituri asupra Caracasului și anunțul că președintele Nicolás Maduro și soția sa au fost "capturați" și scoși din țară, urmând să fie judecați în SUA; iar legalitatea autorizării și consultării Congresului fiind public contestată în SUA chiar în primele ore. 

Aceste două episoade pun sub lupă o întrebare juridică și moral-politică centrală: când o mare putere folosește forța în afara unui mandat ONU și justifică acțiunea prin formule elastice (securitate, prevenție, "campanie împotriva terorismului", "narco-stat"), ce mai rămâne din interdicția folosirii forței ca normă universală? Iar dacă norma rămâne "universală" doar pentru adversari, nu și pentru cei care o proclamă, atunci ordinea devine, de fapt, o ierarhie de permisiuni, nu un drept.

1. Cadrul juridic: interdicția folosirii forței și excepțiile ei înguste

Dreptul internațional modern (post-1945) se sprijină pe o coloană vertebrală: interdicția folosirii forței în relațiile internaționale (Carta ONU, art. 2(4)). Excepțiile sunt, în esență, două:

• autoapărarea (art. 51) – individuală sau colectivă, ca răspuns la un "atac armat";

• autorizarea Consiliului de Securitate (cap. VII), când se constată amenințări la adresa păcii.

Între aceste două limite, practica statelor a încercat periodic să strecoare "a treia cale": intervenția umanitară unilaterală, războiul preventiv, schimbarea de regim ca "democratizare", "apărarea ordinii internaționale", "apărarea cetățenilor", "combaterea terorismului transnațional". Problema juridică este că aceste raționalizări nu sunt echivalente, ca legitimitate, cu excepțiile expres prevăzute. Ele pot fi discutate ca politică, dar în drept rămân fragile: dacă orice stat își declară singur excepția, interdicția nu mai există ca normă.

Bigotismul geopolitic apare exact aici: SUA cer rigiditate juridică adversarilor ("agresiune", "încălcare a suveranității", "crime internaționale"), dar își permit flexibilitate creativă în propriul caz ("operațiune", "lovitură chirurgicală", "campanie de securitate", "aplicarea legii", "sprijin pentru aliat"). Diferența nu este în fapte, ci în etichetare și în sancțiuni.

2. "Ordinea bazată pe reguli": limbaj normativ fără cod juridic complet

"Rules-based international order" este o formulă politică, nu o normă codificată într-un tratat exhaustiv. În practică, ea funcționează ca un cadru de legitimitate: "noi apărăm regulile, ceilalți le încalcă". Dar dreptul internațional clasic nu recunoaște un stat sau un bloc de state ca interpret final al regulilor, cu drept de coerciție unilaterală permanentă. Dacă un actor se autoinstituie simultan ca legislator moral, judecător și executor, rezultatul seamănă mai mult cu administrația imperială a ordinii decât cu stat de drept internațional.

Diferența dintre drept și "ordine bazată pe reguli" devine vizibilă când acțiunea militară nu are mandat ONU și nu se încadrează clar în autoapărare. Tocmai de aceea, intervențiile recente din Iran și Venezuela sunt exemple-cheie: ele forțează întrebarea simplă și neiertătoare: care este regula exactă care permite lovirea a trei situri nucleare într-un stat suveran (Iran), sau capturarea liderului unui stat suveran și scoaterea lui din țară (Venezuela), fără mandat ONU? Dacă regula este "putem fiindcă putem", atunci nu mai vorbim de drept, ci de raport de forță.

3. Iran, iunie 2025: lovituri asupra siturilor nucleare și alunecarea către "regime change"

În iunie 2025, Reuters a relatat că SUA au lovit trei situri nucleare iraniene (Fordow, Natanz, Isfahan), în contextul războiului Iran–Israel, iar Trump a prezentat public loviturile ca "obliterare" și a avertizat Iranul cu atacuri și mai devastatoare dacă nu acceptă pacea. Reuters+1 În același arc temporal, Reuters a relatat și mesajul lui Trump care ridica explicit ipoteza de "regime change" în Iran ("why wouldn't there be a regime change?"), în timp ce oficiali avertizau Teheranul împotriva represaliilor. 

Juridic, două aspecte sunt decisive:

(a) Autoapărarea: necesitate și proporționalitate.
Chiar și când un stat invocă autoapărarea, criteriile clasice rămân: necesitate (nu există alternativă rezonabilă) și proporționalitate (mijloacele sunt calibrate la scopul defensiv). Lovirea unor situri nucleare poate fi argumentată ca prevenire a unei amenințări militare grave, însă dreptul internațional este tradițional reticent față de autoapărarea "preventivă" în sens larg. În plus, când discursul oficial alunecă spre "regime change", justificarea defensivă se contaminează: schimbarea regimului este, prin natura ei, politică, nu strict defensivă. Reuters consemnează explicit această ridicare publică a temei "regime change" după lovituri. 

(b) Interzicerea intervenției în treburile interne.
Chiar dacă un stat ar demonstra un interes de securitate, dreptul internațional nu validează ușor "dreptul" de a decide forma de guvernământ a altui stat. Or, simpla punere pe masă a "regime change" ca opțiune legitimează percepția (și argumentul adversarului) că operațiunea nu a fost doar defensivă, ci urmărește remodelarea politică a unui stat suveran.

Mai mult, chiar evaluările despre eficiența loviturilor au fost contradictorii în spațiul public: Reuters a relatat existența unei evaluări preliminare de informații care ar fi indicat un recul de "doar câteva luni", în timp ce ulterior Pentagonul a vorbit despre degradare "până la doi ani" (fără a prezenta dovezi publice). Reuters+1 Această oscilație nu este doar o problemă tehnică; ea devine juridică: dacă justificarea morală a acțiunii este "am prevenit un pericol iminent catastrofal", dar efectul e incert, atunci crește presiunea asupra criteriilor de necesitate/proporționalitate și asupra standardului de probă politică.

Din perspectiva "bigotismului geopolitic", paradoxul este că aceeași categorie de acțiune — lovituri într-un stat suveran, invocând securitatea națională și prevenirea unei amenințări — este condamnată vehement când e făcută de un adversar strategic, dar este normalizată când este făcută de hegemon sub etichete favorabile.

4. Venezuela, 3 ianuarie 2026: lovituri, capturare și extragerea liderului statului

În 3 ianuarie 2026, Reuters și AP au relatat o operațiune militară americană în Venezuela. Reuters a consemnat anunțul lui Trump că Maduro și soția lui au fost capturați și scoși din țară. Reuters AP a precizat că lovitura a durat sub 30 de minute, au existat explozii în Caracas, iar procurorul general (Pam Bondi, potrivit AP) a declarat că cei doi vor fi judecați în instanțe americane; AP a subliniat explicit că autorizarea legală și consultarea Congresului erau neclare și contestate de unii legislatori. AP News Reuters a relatat și reacția guvernului venezuelean, care a calificat evenimentul drept "agresiune militară" și a invocat atacuri în mai multe zone. 

Acest episod este deosebit de important juridic fiindcă îmbină două registre care, în drept, sunt greu de împăcat fără mandat:

• uzul forței (lovituri/atacuri militare),

• aplicarea legii penale americane (promisiunea judecării în SUA, invocând inculpări anterioare).

Aici apare problema centrală: chiar dacă un lider străin este inculpat într-un stat, dreptul internațional nu conferă automat dreptul acelui stat de a-l captura prin forță militară pe teritoriul altui stat suveran și de a-l scoate din țară. În lipsa consimțământului statului de pe teritoriul căruia are loc captura sau a unui cadru internațional (ex. cooperare judiciară, extrădare, mandat internațional), operațiunea intră în zona de violarea suveranității și, dacă include lovituri armate, în zona de folosire a forței interzisă, cu excepțiile clasice deja menționate.

AP amintește că Maduro a fost inculpat în 2020 pentru acuzații de "narco-terorism" (în narativul american), dar faptul penal invocat nu transformă automat actul militar într-o acțiune legală în drept internațional. AP News "Narco-stat" nu este o categorie juridică universală care să permită oricui să lanseze lovituri. Este o etichetă politică, uneori bazată pe dosare penale, dar insuficientă ca temei pentru forță militară.

Și mai sensibil este elementul de schimbare de regim. În spațiul public, operațiunea a fost interpretată ca urmărind îndepărtarea lui Maduro. Când obiectivul este "înlăturarea liderului" (nu doar neutralizarea unui atac iminent), justificarea defensivă se subțiază. În plus, Reuters a relatat că în decembrie SUA au impus o blocadă asupra petrolierelor care intră/ies din Venezuela și au confiscat două încărcături de petrol, ceea ce amplifică tabloul de coerciție multistrat: militar + economic. 

Aici bigotismul geopolitic devine aproape didactic: aceeași practică pe care SUA o numesc "agresiune" când o face altcineva (atac asupra suveranității, răsturnare de guvern) este redenumită "operațiune" când o fac ele; iar din nou limbajul este mai mult decât semantică — el trasează cine e "criminal" și cine e "polițist".

5. Bigotismul ca sistem: cum se produce dublul standard

Bigotismul geopolitic nu este o scăpare de PR. El se produce printr-un set de mecanisme repetitive:

(1) Rebranding juridic.
Aceleași acte sunt redenumite: "invazie" versus "intervenție", "bombardament" versus "lovitură chirurgicală", "ocupare" versus "prezență", "răpire" versus "capturare", "sancțiuni colective" versus "măsuri de presiune". În Venezuela, AP notează explicit comparația cu Panama 1989, un precedent istoric de operațiune care a dus la arestarea lui Noriega; analogia arată că tiparul "capturării liderului" nu e o inovație juridică, ci o practică geopolitică repetată. 

(2) Standard dublu de probă.
Când adversarul invocă securitatea, i se cere probă absolută și se presupune rea-credință; când hegemonul invocă securitatea, i se acordă prezumția de bună-credință. În cazul Iranului, chiar Reuters a relatat evaluări divergente despre efectul loviturilor asupra programului nuclear. Reuters+1 Totuși, narativul public dominant poate rămâne "succes incontestabil", iar contestarea să fie tratată drept "propagandă adversă".

(3) Selectivitate instituțională.
Mandatul ONU este invocat ca etalon pentru alții, dar ocolit când nu e obținut. Când Consiliul de Securitate nu oferă autorizare, mecanismul se mută pe coaliții ad-hoc, pe justificări unilaterale sau pe combinația forță + sancțiuni.

(4) Moralism strategic.
Retorica drepturilor omului și a democrației este aplicată selectiv: adversarii devin "regimuri", aliații devin "parteneri" chiar când au probleme similare. În Venezuela, justificarea include acuzații de criminalitate și delegitimare politică; dar modul de execuție rămâne militar, nu judiciar clasic.

(5) Extraterritorialitate punitivă.
SUA au capacitatea de a proiecta putere: militar, financiar, juridic. În cazul Venezuelei, promisiunea judecării în SUA a liderului capturat în afara teritoriului american arată cum se combină puterea militară cu jurisdicția penală ca instrument geopolitic. 

Aceste mecanisme compun un sistem în care "regulile" sunt în practică reguli pentru ceilalți, iar pentru hegemon există "cazuri speciale". Exact asta este bigotismul: universalism în predică, particularism în aplicare.

6. "Securitatea națională" ca solvent al normelor

În ambele episoade (Iran și Venezuela), justificarea centrală rămâne securitatea: prevenirea unei amenințări majore (nuclear, regional) sau combaterea unui "narco-stat terorist" și protejarea intereselor americane. Reuters a consemnat, pentru Iran, atât discursul despre lovituri, cât și alunecarea spre "regime change". Reuters+1 Pentru Venezuela, Reuters și AP notează narativul american și contestarea legalității de către Venezuela și chiar de către unii legislatori americani. 

Juridic, securitatea națională nu este "cheie universală" care deschide orice ușă. În dreptul internațional, autoapărarea nu este un cec în alb. Ea este un regim de excepție, care trebuie demonstrat și încadrat. În geopolitică însă, securitatea națională devine solvent: dizolvă suveranitatea, dizolvă principiul neintervenției, dizolvă obligația de mandat ONU, dizolvă chiar și constrângerile interne, dacă executivul pretinde urgență.

Bigotismul geopolitic constă în a transforma această excepție în regulă pentru sine, dar a o păstra excepție pentru alții. Dacă toți ar aplica aceeași doctrină elastică, ordinea ar regresa la un sistem pre-1945: "cine poate, face".

7. Coerciția economică și militară: cazul Venezuelei ca laborator

Reuters a relatat că în decembrie SUA au impus o blocadă asupra petrolierelor și au confiscat două încărcături de petrol, iar exporturile Venezuelei ar fi fost reduse la jumătate față de noiembrie (Reuters indică un reper numeric de 950.000 barili/zi în noiembrie și vorbește de "înjumătățire" după măsurile din decembrie). Reuters Aici avem un mix de coerciție economică și presiune militară. Chiar dacă un stat are dreptul să-și gestioneze relațiile comerciale, blocadele și confiscările pot intra în zona controversată a măsurilor coercitive unilaterale cu efect extraterritorial. Când la această presiune se adaugă lovituri și capturarea liderului, argumentul adversarilor devine simplu: nu mai e politică externă, e inginerie de regim.

Din perspectiva dreptului internațional, problema nu este că statele au interese. Problema este că sistemul juridic al ONU a fost construit tocmai ca interesele să nu fie urmărite prin forță. Când forța devine instrument legitim pentru "corectarea" regimurilor indezirabile, ne întoarcem la logica imperială: legitimitatea este dată de putere, nu de normă.

8.Precedentul și efectul de contaminare: ce produce bigotismul în lume

Un hegemon care practică bigotism geopolitic produce trei efecte majore:

(1) Eroziunea legitimității normelor.
Dacă interdicția folosirii forței e aplicată selectiv, actorii revizioniști vor spune: "nu contestăm regula, contestăm monopolul de interpretare". În fapt, contestarea monopolului ajunge să erodeze regula însăși. Când lumea vede că "regime change" e vehiculat ca opțiune după lovituri asupra Iranului, devine mai ușor pentru oricine să revendice dreptul la intervenție politică în numele securității. 

(2) Accelerarea multipolarității și a blocurilor antagonice.
Nu pentru că multipolaritatea ar fi inevitabil "mai morală", ci pentru că statele caută umbrele de protecție împotriva coerciției unilaterale.

(3) Normalizarea cinismului.
Când "dreptul" pare doar limbajul celor puternici, statele mai mici învață că singura garanție este alianța sau înarmarea. În final, crește insecuritatea generală.

9. Obiecția standard și răspunsul juridic: "dar și alții fac la fel"

Sigur că și alții fac. Rusia, China, Iran, Israel, Turcia — fiecare are propria arhitectură de justificări. Dar eseul nu susține că SUA sunt "singurii vinovați". Susține altceva, mai precis: SUA sunt actorul care pretinde rolul de garant universal al regulilor și își construiește legitimitatea globală pe acest rol. În momentul în care aceeași putere lansează lovituri asupra siturilor nucleare ale Iranului și discută public "regime change" Reuters+1, iar apoi desfășoară lovituri și "capturarea" liderului Venezuelei pentru a-l judeca în SUA Reuters+1, contradicția nu mai e marginală. Devine structurală.

Aici bigotismul geopolitic este mai grav decât simpla încălcare: el este încălcare plus predică, adică o combinație care distruge încrederea în regulă însăși. E una să încalci și să recunoști că e violență geopolitică; e alta să încalci și să pretinzi că e "apărarea ordinii".

10. Concluzie: când regula devine privilegiu, dreptul devine decor

Intervențiile recente din Iran (iunie 2025) și Venezuela (3 ianuarie 2026) arată, în formă concentrată, ce înseamnă bigotism geopolitic american:

• folosirea forței în afara unei arhitecturi ONU clare,

• justificarea prin securitate și moralism,

• alunecarea spre schimbare de regim (explicită în cazul Iranului, implicită în logica "capturării" liderului venezuelean), Reuters+1

• combinarea coerciției economice cu acțiunea militară (Venezuela), Reuters

• și, esențial, transformarea normelor universale în privilegii ale puterii.

În drept internațional, o normă universală care nu se aplică universal nu este doar "încălcată"; ea este dezactivată. Iar când normele fondatoare ale sistemului post-1945 sunt dezactivate prin excepții unilaterale repetate, "ordinea bazată pe reguli" se metamorfozează într-o ordine bazată pe capacitatea de a impune propria versiune a regulii.

Asta este miza reală a bigotismului geopolitic: nu faptul că SUA fac geopolitică (toți fac), ci faptul că geopolitica este prezentată drept drept, iar dreptul este folosit ca mască pentru geopolitică. În acel moment, dreptul internațional nu mai este un scut comun; devine un decor mobil, mutat după scenă, în funcție de actorul principal.

Eseuri gratuite din acelasi domeniu de interes:

1. Scenariul (im)posibil: Cum ar schimba un atac rusesc asupra României întreaga arhitectură a Europei

(https://www.free-ebooks.fr/l/scenariul-im-posibil-cum-ar-schimba-un-atac-rusesc-asupra-romaniei-intreaga-arhitectura-a-europei-essay-insight-virtual-library/)

2. YALTA 2.0 — Cum își împart marile puteri lumea fără să o recunoască. Ordinea mondială fără reguli și principii

(https://www.free-ebooks.fr/l/yalta-2-0-cum-isi-impart-marile-puteri-lumea-fara-sa-o-recunoasca-ordinea-mondiala-fara-reguli-si-principii/)